fbpx

Descrierea imaginii

Imaginea prezintă un vehicul de dimensiuni mari, privit din profil, îndreptat spre stânga, folosit ca mijloc de transport în comun, denumit troleibuz.

Scheletul exterior al maşinii, denumit şi caroserie, este reprezentat plin în relief.

Cele două perechi de roţi din partea inferioară, precum şi perechea din faţă, sunt evidenţiate prin cercuri pline în relief.

Troleibuzul prezintă trei uşi pentru pasageri, în partea inferioară, centrală, şi din faţă, aceasta din urmă fiind unită şi de uşa şoferului, toate redate fiind cu câte o formă de două dreptunghiuri lipite, aşezate vertical, conturate de linii goale.

Uşile duble se deschid automat înspre interior.

Geamul din laterale şi geamul uşilor, este redat prin dreptunghiuri goale.

Diferit de un autobuz, este prezenţa unor linii aeriene de contact, care furnizează curent electic motorului, când sunt trase pe cablurile electrice.

Aceste linii sunt beţe lungi, ridicate în poziţie oblică.

În partea de jos a troleibuzului, dreapta, se află un om, ca reper în raportarea dimensiunii acestui vehicul.

Informaţii suplimentare

Troleibuzul este un vehicul electric de transport în comun. Acest vehicul foloseşte, de cele mai multe ori, acelaşi şasiu (cu anumite modificări) şi o caroserie asemănătoare cu cea a unui autobuz; totuşi troleibuzul nu este propulsat de un motor termic, ci de unul sau mai multe motoare electrice. Curentul electric necesar funcţionării motorului este furnizat de două linii aeriene de contact. Troleibuzele sunt astfel legate de traseul liniilor de contact. Primele reţele de troleibuz au apărut la începutul secolului XX. La ora actuală în lume există aproximativ 310 reţele de troleibuz în 47 de state [bibliografie 1]. Cele mai multe se găsesc în Europa Centrală şi de Est (fostele state socialiste), în statele CSI (fostele state ale Uniunii Sovietice), în China, Coreea de Nord, Italia şi Elveţia. Troleibuzul datează din 29 aprilie 1882, când Dr. Ernst Werner Siemens şi-a pus în practică proiectul său numit „Elektromote” – într-o suburbie a Berlinului, deşi experimente mai izolate se petreceau simultan în SUA [bibliografie 2]. Troleibuzul are capacităţi de transport similare autobuzelor, el fiind mai puţin poluant. La locul de exploatare (în oraşe) poluarea este zero, dar şi curentul electric este deseori produs în centralele termice prin procedee poluante. Dacă se foloseşte exclusiv curent electric produs din cărbune sau păcură, atunci în ansamblu poluarea este similară cu a unui autobuz cu motor diesel. Troleibuzul este mult mai silenţios decât un autobuz, ceea ce creşte calitatea zonei prin care trece (dar numai dacă pe aceeaşi arteră nu circulă şi autobuze). Pe de altă parte un vehicul silenţios este mai dificil de sesizat de către biciclişti şi pietoni. Datorită aspectelor ecologice şi a motoarelor mai silenţioase este de aşteptat ca un număr mai mare de cetăţeni să renunţe la maşina personală în favoarea transportului în comun în situaţia realizării călătoriei cu troleibuze, în comparaţie cu situaţia folosirii de autobuze.

Există şi oraşe unde troleibuzul a devenit obiect de patrimoniu cultural. În Chile troleibuzele din Valparaíso (singura reţea din această ţară) au fost declarate ca făcând parte din patrimoniul cultural al ţării. [bibliografie 3]. Până în 1997 au existat şi troleibuze cu etaj, mare parte din ele regăsindu-se pe străzile Londrei şi, sporadic, pe străzile din Hamburg, Moscova sau Barcelona. [bibliografie 4]

Descarcă imaginea

 

Bibliografie

  1. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_trolleybus_systems
  2. Ashley Bruce, Lombard-Gerin and Inventing the Trolleybus (Trolleybooks, 2017, ISBN 978-0-904235-25-8), p. 88 et seq.
  3. https://www.trolleymotion.eu/
  4. Murray, Alan (2000). World Trolleybus Encyclopaedia. Yateley, Hampshire, UK: Trolleybooks. ISBN 0-904235-18-1.