Descrierea imaginii
Date istorice
Încă din perioada care s-a urmat urcării pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, şi-a făcut loc, sub diverse forme, şi ideea ridicării României la rangul de regat, ceea ce reprezenta un aspect etern extrem de important al naţiunii române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Poziţia de egal al lui Carol între prinţii Europei, îi legitima dorinţa acestuia de a deveni regele unui stat independent, iar obiectivele programatice care l-au animat la acceptarea tronului la 1866 au găsit un teren fertil în mintea multora dintre oamenii politici români Bibliografie 1. Aşadar, de la preluarea puterii de către Carol, a existat dorinţa de a se introduce în actele oficiale un nou apelativ diplomatic. Această tendinţă continuat şi în anii care au urmat, aşa încât s-a trecut treptat la „Alteţă Regală” Bibliografie 2 şi, apoi, în 1881, la „Rege” Bibliografie 3. Astfel, după recunoaşterea independenţei României la 1878, s-au făcut demersuri diplomatice sistematice, care au dus, în 1881, la recunoaşterea noului statul al României, acela de Regat. Regatul României nu a însemnat ceva „mai mare” din punctul de vedere al graniţelor, ci „mai mult” în cadrul relaţiilor internaţionale. Era un titlu mai bine definit în documentele diplomatice ale vremii, un statut care exprima mai multă stabilitate, o consecinţă firească a câştigării independenţei de către un stat cu suprafaţa şi numărul nostru de locuitori, iar atributul eredităţii anula definitiv dorinţa altor pretendenţi de a accede pe tron.
Din punct de vedere al evoluţiei sale teritoriale, statul român a cunoscut o serie de modificări, determinate, adesea, de evoluţia relaţiilor dintre marile puteri europene. Astfel, în 1856, în urma Păcii de la Paris ce a pus capăt războiului Crimeii, puterile europene care învinseseră Rusia, îi luaseră acesteia cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) pentru a le da Moldovei Bibliografie 4. Astfel că, după unirea principatelor din 1859, noul stat avea în componenţă, pe lângă teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti şi partea de sud a Basarabiei. Apoi, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, încheiat cu pacea de la Berlin (1878), România a trebuit să cedeze cele trei judeţe din sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei Bibliografie 5. Mai târziu, prin pacea de la Bucureşti (august 1913) – care punea capăt celui de-al doilea război balcanic – succes al diplomaţiei româneşti, România primea şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) până la linia Turtucaia-Ecrene, adică judeţele Durostor şi Caliacra Bibliografie 6.
O analiză comparativă a răstimpului scurs de la momentul recunoaşterii independenţei şi până în preajma Primului Război Mondial este relevantă pentru radiografierea cantitativă a dezvoltării statului român. Tânărul Regat al României avea o suprafaţă de 129 947 kilometri pătraţi şi o populaţie de 5 376 000 de locuitori Bibliografie 7. Pe temeiul unor calcule şi evaluări – având în vedere că primul recensământ românesc se făcuse la 1859-1860 – marea majoritate era formată din ortodocşi ( 4 529 000), la care se adăugat 114 200 de catolici, 13 800 de protestanţi, 8 000 de armeni, 6 000 de lipoveni, 400 000 de israeliţi şi 2000 mahomedani Bibliografie 8. După mai bine de trei decenii, potrivit recensământului din 1913, Regatul României cu o suprafaţă de 137 902 kilometri pătraţi, incluzând şi Dobrogea sudică, recent alipită, avea 7 508 009 locuitori, continua să fie cel mai întins şi populat stat sud-est european situat între imperiile Austro-Ungar, Rus şi Otoman („Turcia eropeană”) Bibliografie 9. La momentul izbucnirii Marelui Război, în România erau 14 oraşe care depăşeau 20 000 de locuitori, iar populaţia Capitalei aproape se dublase, ajungând la 341 321 de locuitori, iar sistemul de căi ferate însuma 3 736 de kilometri Bibliografie 10. Deşi indicatorii cantitativi nu redau cu destulă fineţe procesul de dezvoltare derulat de la unirea principatelor Moldovei şi Ţării româneşti până la războiul de la 1877-1878 şi apoi până la izbucnirea Primului Război Mondial, totuşi progresul înregistrat, cu precădere sub lunga şi echilibrata domnie a Regelui Carol I, este evident.
Bibliografie
1. Gheorghe Cliveti, România şi „alianţele germane” 1879-1914, Editura Junimea, Iaşi, 2015, p. 26.
2. Sergiu Iosipescu, Armată şi societate, reformă şi modernizare în România secolului al XIX-lea, în Petre Otu (coordonator), Reforma militară şi societatea în România (1878-2008). Relaţionări externe şi determinări naţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 32.
3. Suzana Bodale, Proclamarea Regatului României în actele diplomatice externe din anii 1866-1881, în Gheorghe Cliveti, Adrian-Bogdan Ceobanu, Ionuţ Nistor (coordonatori), Cultură, politică şi societate în timpul domniei lui Carol I. 130 de ani de la proclamarea Regatului României, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2011, p. 33.
4. Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1999, p. 280.
5. Gheorghe Cliveti, România şi „alianţele germane” 1879-1914, p. 27.
6. Sorin Liviu Damean, Carol I şi politica externă a României (1866-1914), în Gheorghe Cliveti, Adrian-Bogdan Ceobanu, Ionuţ Nistor (coordonatori), op. cit., p. 91.
7, 8, 9, 10. Sergiu Iosipescu, op. cit., p. 41.
Descarcă imaginea
