__TOC__
Descrierea imaginii
Imaginea prezintă logo-ul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat.
Simbolul este încadrat de un pătrat cu colțuri rotunjite, continuate din marginile laterale în interior cu două sferturi de cerc, reprezentate prin linie îngroșată și umplută cu textură de x-uri mici, aglomerate.
Între cele două curbe se află un glob, redat ca o bulină texturată lu linii ondulate și orizontale.
Întreaga stemă poate fi interpretată asemenea unui ochi cu două ploape, sus și jos, sau un glob ținut între două palme.
Date istorice
Partidul Național-Țărănesc a fost cel de-al doilea partid ca importanță pe scena politică a României interbelice. În 1919, când devenise limpede că bazinul electoral al conservatorilor a devenit insignifiant din cauza legiferării votului universal masculin, singurul partid care domina autoritar scena politică era PNL, condus de Ion I. C. Brătianu. Deși Alexandru Averescu a părut să fie un rival al liderului liberal, acest lucru a fost infirmat de evoluția ulterioară. Astfel, speranțele pentru o veritabilă opoziție erau în doi importanți lideri politici: Ion Mihalache, un învățător originar din Muntenia și fondator al Partidului Țărănesc, și Iuliu Maniu, lider al Partidului Național al românilor din Transilvania. Pentru a putea deveni o contrapondere la puterea liberalilor, soluția era fuziunea celor două formațiuni.
Momentul care a accelerat această fuziune a fost reinstalarea mareșalului Alexandru Averescu în funcția de premier în martie 1926, conform planului propus regelui Ferdinand I chiar de către liderul liberal Ion I. C. Brătianu. În urma negocierilor din vara anului 1926, cei doi lideri au decis fuziunea, fapt consfințit prin Congresul General al celor două partide din 10 octombrie 1926. Astfel, în următorii 10 ani (1927-1937), PNȚ și PNL vor domina scena politică a României. Alegerile din decembrie 1928 rămân cel mai strălucit capitol din istoria acestui partid, fiind pentru prima dată când „hotărârea monarhiei (Regența) și alegerea electoratului au coincis” Bibliografie 1. Drept urmare, național-țărăniștii au repurtat o mare victorie, obținând 77,7% din voturi (cel mai mare scor electoral din perioada interbelică), PNȚ-ul obținând o largă majoritate parlamentară.
Partidul a fost condus de Iuliu Maniu (1926-1933 și 1937-1947) și Ion Mihalache (1933-1937). Între 1928 și 1933 PNȚ-ul a deținut funcția de președinte a Consiliului de Miniștri. Din cauza efectelor dezastruoase ale crizei economice, dar și din cauza unor celebre scandaluri de corupție (afacerea Skoda), popularitatea PNȚ-ului s-a erodat. Mai mult, politica „guvernării peste partide” a lui Carol al II-lea era irenconciliabilă cu instransigența afișată de Iuliu Maniu, fapt ce a dus la o marginalizare politică a acestui partid. De altfel, Keith Hitchins remarca faptul că declinul puterii politice a lui Iuliu Maniu a concis în anii 1930 cu slăbirea instituțiilor parlamentare și cu ascensiunea autoritarismului practicat de regele Carol al II-lea.
Conform cercetătorului Stelu Șerban, electoratul PNȚ în perioada interbelică a fost unul fidel, localizat geografic în Transilvania (fieful Partidului Național) și în județele Câmpulung, Argeș, Dâmbovița și Muscel (fieful Partidului Țărănesc și zonă limitrofă reședinței lui Ion Mihalache). Spre deosebire, însă, de PNL, în Transilvania PNȚ a reușit să obțină voturi importante atât din partea minorităților naționale, cât și din partea confesiunilor ortodoxă și greco-catolică. Având în vedere că în Ardeal românii locuiau în număr mare la sate, PNȚ a fost în special un partid cu solide baze rurale. Dar acest lucru nu ar trebui să dea de înțeles că votanții național-țărăniștilor se opuneau unui program de dezvoltare social-economică. Dimpotrivă, în aceste regiuni rurale se observă dezvoltarea unui spirit comunitar și apelul la creditele bancare ca instrument al inițiativei economice Bibliografie 2, ceea ce ar putea însemna că din punct de vedere economic național-țărănismul era mai apropiat de ideile social-democratice. De altfel, aripa tânără a PNȚ-ului includea și tineri universitari cunoscuți pentru afinitățile lor de stânga ca Petre Andrei sau Mihail Ralea.
Un subiect controversat din istoria PNȚ-ului rămâne pactul de neagresiune electorală din noiembrie 1937 încheiat între Iuliu Maniu, Corneliu Zelea-Codreanu (liderul mișcării legionare) și Gheorghe Brătianu (liderul unei sciziuni liberale). Trebuie precizat că ultimii doi nu își ascundeau simpatiile față de regimul nazist construit de Adolf Hitler în Germania, ceea ce făcea cu atât mai surprinzătoare această înțelegere. Pe de altă parte, scopul acestor trei partide de opoziție era înlăturarea de la guvernare a liberalilor conduși de Gheorghe Tătărăscu, considerat un executant al planurilor regelui. În opinia lui Armin Heinen, într-un astfel de context tulbure ar fi fost de preferat „o opoziție care să fi luat atitudine în egală măsură față de planurile dictatoriale ale lui Carol și față de extrema dreaptă”, de altfel singura atitudine care ar fi putut păstra „prestigiul democrației”. Era limpede că pactul de neagresiune electorală nu reprezenta o susținere tacită a soluțiilor extremiste, grăbind sfârșitul democrației Bibliografie 3.
De altfel, deși acest pact de neagresiune electorală și-a atins scopul, liberalii nereușind să câștige alegerile, Carol al II-lea a profitat de acest rezultat pentru a instaura un regim de dictatură regală. În următorii 10 ani, până la instaurarea deplină a regimului comunist în România, Iuliu Maniu și PNȚ-ul vor reprezenta principala forță a opoziției și a luptei pentru revenirea la un regim autentic democratic. După falsificarea alegerilor din 1946 de către comuniști, noul regim urmărea să se descotorosească de partidele regimului „burghezo-moșieresc”. Ca urmare a înscenării de la Tămădău (iulie 1947), comuniștii au decis desființarea partidelor politice PNL și PNȚ, considerate a fi „reacționare” și „fasciste”, ceea ce a înlesnit drumul spre acapararea totală a societății.
După revoluția din 1989, partidul își reia activitatea sub conducerea lui Corneliu Coposu, fostul secretar al lui Iuliu Maniu. Încă din 1987, când partidul era în afara legii, Coposu reușește afilierea formațiunii la Internaționala Creștin Democrată, noua titulatură fiind cea de PNȚCD. Alegerile din 1990 au fost un examen dur pentru partidele istorice (liberali, țărăniști și social-democrați), motiv pentru care acestea vor decide formarea unei alianțe în 1991, denumită Convenția Democrată din România. Din 1992, această alianță politică va fi dominată de PNȚCD și de liderul acesteia, Corneliu Coposu. Chiar dacă CDR a pierdut alegerile din 1992, devenise totuși principala forță de opoziție. În 1996, CDR-ul a reușit să câștige alegerile parlamentare iar candidatul său, Emil Constantinescu, a devenit președintele României. După 4 ani de guvernare măcinați de o puternică recesiune economică și de scandaluri politice, PNȚCD nu a mai reușit să intre în Parlament la alegerile din 2000.
În iunie 2018, reprezentanții Fundației Corneliu Coposu au făcut public testamentul politic al Seniorului, scris de mână în noapte de 24/25 iulie 1994, înainte de o importantă intervenție chirurgicală. Coposu își reafirma încrederea în „viitorul României” și considera că „restaurarea monarhiei este salvarea noastră”. În ceea ce privea politica, „Sunt convins că … este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate”. Se considera împăcat cu faptul că reușise să ducă la îndeplinire legatul testamentar al lui Iuliu Maniu din octombrie 1947, pe când erau amândoi arestați: „Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!” Bibliografie 4.
Bibliografie
1.Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2013, p. 449.
2.Stelu Șerban, Elite, partide și spectru politic în România interbelică, București, Editura Paideia, 2006, p. 100-103.
3.Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, ediția a doua, București, Editura Humanitas, 2006, p. 247.
4.Vezi textul integral al Testamentului Seniorului la http://www.corneliu-coposu.ro/testamentul-seniorului/ accesat la 8 decembrie 2018. Pentru activitatea postdecembristă a Seniorului vezi și Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, ediția a 2a, București, Editura Mașina de scris, 2005, disponibilă la http://www.corneliu-coposu.eu/u/p/image/biblioteca/zarojanu-viata-cc-ed2.pdf accesat la 8 decembrie 2018.
Descarcă imaginea
http://imaginitactile.ro/index.php/Fi%C8%99ier:PNTCD.png
:Partide Politice
:IV. România Postcomunistă
