Descrierea imaginii
Date istorice
Oraș martir al revoluției române, Timișoara este locul în care a început revoluția română din decembrie 1989. Declanșarea revoluției în această localitate și nu în alta, este apreciată drept consecința faptului că aici a existat „declanşatorul evenimentelor: László Tökés” [Bibliografie 1]. În data de 15 decembrie 1989, pastorul i-a convocat pe timișoreni la reședința sa parohială pentru a fi martori la încercarea de evacuare a lui de către autorități. Chemați să fie martori la eventualele abuzuri ale autorităților comuniști, timișorenii care au răspuns apelului lui László Tökés s-au transformat însă într-un grup de protest la adresa regimului comunist și a lui Nicolae Ceaușescu, scandând lozinci anticomuniste și distrugând însemnele puterii și ale dictatorului (steagurile partidului și portretele acestuia). Turnura pe care a luat-o apelul pastorului este indicată de cercetători și ca o urmare a modului deficitar în care autoritățile locale au gestionat această problemă.
Astfel, Adam Burakowski argumentează că la originea transformării „acțiunilor de protest pentru apărarea unui cleric de fapt puţin cunoscut în afara Timişoarei” într-o mișcare împotriva regimului comunist care, treptat se va extinde și în alte orașe ale României, s-au aflat mai multe greșeli ale autorităților locale. În opinia lui, acestea ar fi fost: ezitarea autorităților locale în folosirea forței încă de la început pentru dispersarea celor strânși la casa parohială, sabotarea ordinelor de reprimare date de superiori de către eșaloanele inferioare, nesiguranța autorităților locale în privința măsurilor care trebuiau luate și starea lor de expectativă [Bibliografie 2].
Primele confruntări dintre manifestanți și forțele de represiune au loc în data de 16 decembrie, când timișoreni au protestat în centrul orașului, blocând tramvaiele și intrând în conflicte cu scutierii trimiși să-i disperseze. Încă din această zi, se remarcă unul dintre modurile de acțiune ale revoluționarilor. După încercarea eșuată de a-i dispersa, timișorenii s-au îndreptat spre sediul Comitetului Județean de partid. Ajunși aici, au început să scandeze împotriva regimului comunist. Lozincile acestora evidențiază câteva dintre lipsurile „ultimului deceniu comunist” și motivele pentru care aceștia au continuat să protesteze („Vrem căldură!”, „Vrem mâncare!”), dar și sentimentele care îi animau în acele zile („Fără teamă!”, „Libertate!”, „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!”). Măsurile violente luate în această zi nu au avut efectul scontat. Mai mult, în aceea noapte, cei care se încumetaseră să protesteze împotriva regimului Ceaușescu au plecat prin cartiere și căminele studențești cu scopul de a convinge câți mai mulți dintre locuitorii Timișoarei să li se alăture. În dimineața zilei de 17 decembrie 1989, la Timișoara a ajuns grupa specială condusă de Emil Macri pentru „pacificarea” situației și care fusese constituită din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Tot în această zi, demonstrativ unități ale Armatei, Securității și Ministerului de Interne sunt scoase în oraș, iar în toată țara este declarată alarma de luptă parțială „Radu cel frumos”. Ulterior, alte persoane din conducerea Armatei aveau să sosească cu un avion special, printre ei Ion Coman, generalii Ștefan Gușă, Athanasie Stănculescu, Mihai Chițac (Bibliografie 3). Declararea alarmei de luptă venea după ședința Comitetului Politic Executiv al PCR din 17 decembrie, în timpul căreia „s-a ordonat înarmarea tuturor unităților cu muniție de război” Bibliografie 4]. Spre sfârșitul serii, potrivit lui Davies, s-au auzit primele focuri de armă şi „au căzut primii răniţi şi morţi ai revoluţiei” (Bibliografie 5), ordonându-se astfel deschiderea focului împotriva manifestanților, ceea ce a rămas întipărit drept „Duminica sângeroasă” [Bibliografie 6].
Convins că reprezentanții lui controlează situația în Timișoara, mai ales după deschiderea focului împotriva manifestanților, Nicolae Ceaușescu a plecat în dimineața zilei de 18 decembrie 1989 într-o vizită oficială în Iran. Totodată, apar și reacții de protest din afară privind situația din Timișoara. Inclusiv regele Mihai se adresează timișorenilor spunându-le să manifesteze pașnic, dar și că „Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile”. În noaptea dinspre 18/19 decembrie are loc una dintre cele mai macabre măsuri din timpul revoluției române. Din ordinul Elenei Ceaușescu, aflată la conducerea statului comunist, se declanșează „operațiunea Trandafirul”. Peste 40 de morți au fost luați din Timișoara și transportați la crematoriu Cenușa, unde au fost incinerați pentru a li se șterge urma [Bibliografie 7]. Potrivit declaraţiei procurorului militar Dan Voinea din 27 aprilie 1994, cele 40 de cadavre au fost incinerate din ordinul Elenei Ceauşescu care i-a cerut lui Tudor Postelnicu „să facă ce-o şti cu morţii de la Timişoara […], să-i facă dispăruţi”, iar rudele acestora să fie anunţate că cei morţi au fugit peste graniţă [Bibliografie 8]
În data de 20 decembrie, în marile de întreprinderi din Timișoara se declanșează greva generală, armata intră în cazărmi, creându-se totodată Frontul Democrat Român, ai cărui reprezentanți au înmânat trimișilor lui Nicolae Ceaușescu revendicările lor. Printre acestea, se numără „înlăturarea imediată a lui Ceauşescu şi a guvernului, difuzarea în toată ţara, prin televiziune şi radio, a ceea ce se petrece la Timişoara, deschiderea graniţelor şi alegeri libere şi democratice” [Bibliografie 9]. După trei zile de confruntări, timp în care timișorenii aveau să facă față singuri forțelor de represiune, formate din unități ale Armatei, Securității, Miliției și Gărzilor Patriotice, orașul avea să ajungă sub conducerea revoluționarilor în ziua de 20 decembrie 1989 [Bibliografie 10]. După această zi, revoluția avea să extindă și în celelalte orașe ale României.
Bibliografie
1 Peter Siani – Davies, Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 86.
2 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Geniul Carpaților, Iași, Polirom, 2011, passim.
3 Alexandru Duțu, Revoluția din 1989. Cronologie, București, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2007, pp. 99-111.
4 Dumitru Lăcătușu, „Brașov 1989. Armata, Securitatea și Revoluția”, în Archiva Moldavie, nr. IX/2017, p. 278
5 Peter Siani – Davies, Revoluţia română din decembrie 1989, traducere din engleză de Cristina Mac, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 95.
6 Tismăneanu, Vladimir; Dobrincu, Dorin; Vasile, Cristian; Raport final, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 622.
7 Alexandru Duțu, Revoluția din 1989. Cronologie, București, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2007, p. 124, 126, 129.
8 Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Stenograma şedinţei de audieri a procurorului militar Dan Voinea din 27 aprilie 1994, f. 50.
9 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Geniul Carpaților, Iași, Polirom, 2011, passim.
10 Tismăneanu, Vladimir; Dobrincu, Dorin; Vasile, Cristian; Raport final, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 622.
