fbpx

Descrierea imaginii

Date istorice

Chestiunea țărănească devine o problemă centrală a statului român odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când emanciparea civilă a țărănimii trebuia să fie însoțită de instrumente de emancipare economică. În fapt, aceasta a fost principala motivație care a stat la baza reformelor agrare implementate între 1864 și 1946. În jurul anului 1900, asistăm la o reșapare a doctrinelor culturale și politice care încep să pună în prim plan chestiunea țărănească. Deși poporaniștii și sămănătoriștii nu s-au bucurat de un succes foarte mare, după primul război mondial, odată cu includerea țărănimii în corpul politic al națiunii, chestiunea devenea stringentă. Astfel, reforma agrară din 1921 a transformat România dintr-o țară a marilor proprietăți agricole într-o economie a micii proprietăți, în care bunăstarea economică în ansamblu urma să depindă de prosperitatea „celei mai mici unități sociale” (Paul H. Stahl), și anume gospodăria țărănească. În contextul în care aproape jumătate din venitul României interbelice provenea din exporturile de produse agricole, problema gospodăriei țărănești devenea o chestiune de interes public. Pariul elitelor politice interbelice se baza pe o destructurare a mentalității țărănești prin intermediul școlii, care să ducă la orientarea producției rurale spre obținerea profitului și spre o conectare economică cu orașul. Altfel spus, prin împroprietărire și prin alfabetizare, elita politică urmărea să modernizeze satul și să îl orienteze spre o viziune capitalistă asupra muncii.
În martie 1917, cu scopul de a mobiliza armata română formată în marea ei majoritate din țărani, regele Ferdinand anunța că la sfârșitul războiului soldații vor fi împroprietăriți. După război, subiectul a fost pus în discuție publică și în dezbaterea parlamentară. Din cauza situației economice dificile a țărănimii, însă, guvernul Averescu a trecut la împărțirea loturilor de pământ încă din septembrie 1920, înainte de adoptarea legii agrare.
Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache depusese un proiect încă din iulie 1920, dar această propunere a fost respinsă, considerându-se că urmărește să distrugă clasa socială a moșierimii. De altfel, curentul țărănist era perceput ca un bolșevism al sătenilor iar reforma propusă de aceștia era considerată prea radicală.
Pentru Partidul Poporului, proiectul a fost scris de Constantin Garoflid, provocând dezbateri aprinse în Parlament. Au rezultat trei legi distincte care prezentau mecanismele prin care reforma agrară urma a fi pusă în practică în Vechiul Regat, dar și în noile provincii alipite, care veneau cu tradiții și legi diferite ale distribuirii pământului Bibliografie 1. Prin aceste legi, au fost expropriate circa 6,4 mil. ha, care au fost distribuite către 1,6 mil. gospodării țărănești. Deși această reformă era o formă de justiție socială, în scurt timp efectele negative ale acesteia au devenit vizibile. Prima consecință negativă a fost scăderea randamentului la hectar a producției agricole, fapt cu atît mai grav având în vedere că mai mult de jumătate din veniturile statului român depindeau de exporturile agricole. Apoi, luând în considerare și explozia demografică din lumea satului, condamnând țărănimea la sărăcie socială. Rezultatul era o agricultură de subzistență, din moment ce „peste jumătate dintre gospodăriile țărănești aveau sub 3 ha și circa trei sferturi dintre ele sub 5 hectare, limita considerată de obicei în epocă drept necesară pentru asigurarea subzistenței unei familii medii” Bibliografie 2. Or, într-o agricultură care se baza pe producția cerealieră, fragmentarea exploatațiilor agricole a fost o soluție cel puțin inoportună. Pe lângă aceasta, nivelul de mecanizare al agriculturii era foarte redus, bazându-se exclusiv pe munca manuală a țăranului. Din acest motiv, țărănimea avea o existență precară. Cercetările în lumea satului din anii 1930 demonstrau că gospodăria țărănească nu era viabilă din punct de vedere economic, din moment ce „agricultura, prima sursă de venit a țăranilor, nu acoperea nici măcar costul hranei” Bibliografie 3.
Deși România se prezenta drept o țară agrară, peisajul social era departe de reprezentările din operele literaților sau artiștilor. De fapt, cercetările sociologice din perioada interbelică realizate de tinerii sociologi formați de Dimitrie Gusti reliefau realitățile dure ale lumii rurale, în care sărăcia era o prezență cotidiană. În atari condiții, Serviciul Social a fost un mecanism de redresare a situației disperate a țărănimii, prin intervenție socială și prin andragogie.
Bibliografie
1.Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în sec. XX 1918-1948, București, Editura Paideia, 1999, p. 129-130.
2.Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice 1500-2010, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 229.
3.Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2013, p. 380.

Descarcă imaginea