Descrierea imaginii
Imaginea prezintă trei soldați români, din profil, mergând către dreapta, unul în spatele celuilalt.
Bărbații poartă pe cap chipiu și sunt îmbrăcați în uniforme militare, redate prin linii oblice, paralele, cu pantaloni texturați în pătrate pline în relief.
Cizmele din picioare sunt evidențiate pline în relief.
Cei doi soldați din stânga poartă arme alungite, poziționate vertical, cu vârful în sus, redate prin textură de linii oblice și paralele, cu trăgaciul evidențiat plin în relief.
Al treilea soldat din fața lor, în dreapta, cântă la un instrument muzical cu coarde, de dimensiune medie, denumit vioară, reprezentat prin textură compactă, ondulată.
Lângă vioară se află un accesoriu care acționează coardele prin frecare, în formă de baghetă, denumit arcuș și redat printr-o linie verticală, ușor înclinată, îngroșată.
Date istorice
România a intrat în cel de-al doilea război mondial în dimineața zilei de duminică, 22 iunie 1941 în alianță cu Germania nazistă, pe baza apartenenței la Pactul Tripartit și a deciziei generalului Ion Antonescu, având drept obiectiv declarat eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de sub ocupația sovietică Bibliografie 1, fără a avea parafată o convenție de alianță cu Reich-ul. În momentul când Antonescu a proclamat declanșarea acestui acestui „război sfânt” de eliberare, opinia publică românească și-a manifestat deschis sprijinul, având încredere în superioritatea militară germană: instituții precum Academia Română sau Patriarhia au dat prompt declarații de adeziune la inițiativa guvernului. Atât majoritatea liderilor politici și militari, cât și marea masă a populației a văzut în această acțiune nu doar posibilitatea reîntregirii teritoriului național amputat cu un an înainte, cât mai ales o modalitate de a înlătura definitiv amenințarea rusească de la Răsărit Bibliografie 2. În armată, voluntariatul a căpătat un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofițerilor în rezervă sau în retragere, solicitând încadrarea în armată. Fără a se consulta în prealabil cu Regele Mihai, care a aflat de la un post de radio britanic știrea intrării țării sale în război, Ion Antonescu s-a ținut de promisiunea pe care i-a făcut-o lui Hitler cu 10 zile înainte, și a angajat pe frontul de luptă din Est grosul forțelor armate românești apte de luptă: 12 divizii de infanterie, o divizie de blindate, 6 brigăzi speciale și 672 de avioane, adică un efectiv total de 473.000 de militari români.
După numai 33 de zile de conflict armat, la data de 26 iulie Armatele 3 și 4 ale României, sprijinite de Armata a 11-a germană, au recâștigat provinciile pierdute în iunie 1940 în favoarea URSS, însă generalul Antonescu a ordonat continuarea războiului alături de Germania și sateliții ei „până la capăt”, adică și dincolo de râul Nistru, vechea frontieră sovieto-română, angajând astfel țara integral, atât economic cât și politico-militar, în efortul hitlerist de război antisovietic. Ca o consecință, în toamna anului 1941 relațiile României cu Marea Britanie și Statele Unite s-au deteriorat iremediabil, până în punctul în care țara a ajuns în stare de război cu principalele puteri care compuneau Națiunile Unite.
Consecințele participării României la războiul de pe Frontul de Est au fost incalculabile Bibliografie 3, atât pe termen imediat cât și pe termen mediu: pe termen imediat pierderile, atât materiale cât mai ales umane, au antrenat statul român în cheltuieli imense; pe termen mediu și ca o consecință directă, participarea României la un război total împotriva Aliaților timp de 38 de luni de zile au contribuit la declanșarea unei crize politice majore, care a culminat cu momentul 23 august 1944. Tot ca o consecință directă a participării românești la războiul antisovietic, în 1946, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, țării nu i-a fost recunoscut statutul de stat cobeligerant, impunându-i-se plata unor reparații de război extrem de costisitoare către URSS.
Bibliografie
1. Istoria Românilor, vol. IX, București, Ed. Enciclopedică, 2008, pp. 219-221.
2. Keith Hitchins, România, 1866-1947, ed. a II-a, București, Ed. Humanitas, 2013, p. 524.
3. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, ed. a II-a, București, Ed. Paideia, 2010, p. 408.
