Descrierea imaginii
Imaginea prezintă din profil un instrument de transmitere a unor informații la distanță, intensificând sunetul printr-un tub de metal, în formă de pâlnie, așezat în capătul drept.
Emițătorul ține instrumentul,denumit portavoce, în mână, și vorbește prin capătul din stânga a tubului, iar prin capătul drept se va propaga vocea sa mai departe, cu o rezonanță mai puternică.
Portavoce sau megafonul este reprezentat prin texturăde linii orizontale și paralele.
Date istorice
Protestele muncitorilor din România din anul 1933 au izbucnit pe fondul efectelor dezastruoase ale crizei economice, marcată prin celebrele „curbe de sacrificiu”, în fond tăieri salariale drastice. Astfel, la 1 ianuarie 1933 guvernul anunța introducerea celei de a treia curbe de sacrificiu în decurs de numai doi ani, fapt ce s-a tradus printr-o reducere a veniturilor reale ale populției cu aproximativ 40% față de nivelul anului 1929. Protestele din iarna anului 1933 s-au răspândit în principalele zone industriale ale României, în special în județele Prahova și zona capitalei București. La rafinăria „Astra Română” din Ploiești, însă, la 30 ianuarie 1933 protestele muncitorilor petroliști au fost aplanate de autorități într-un timp foarte scurt.
În schimb, în București, muncitorii C.F.R. au constituit un comitet de inițiativă, redactând un memoriu pe care l-au depus la guvern. Memoriul cuprindea în special revendicări de ordin material, pe care guvernul se angaja să le satisfacă. În ciuda acestor promisiuni, muncitorii au decis să ocupe atelierele în așteptarea rezolvării doleanțelor. Răspunsul guvernului a fost să proclame starea de asediu, fapt ce îi permitea înăbușirea în forță a oricărei forme de manifestare. Parlamentul a votat această lege la 5 februarie 1933, act ce a fost imediat promulgat de rege Bibliografie 1.
În baza acestei legi, guvernul a dispus arestări în rândul greviștilor în întreaga țară în noaptea de 11/12 februarie 1933, fapt ce a provocat o și mai amplă mișcare de solidarizare a muncitorilor din Cluj, Iași, Galați sau Timișoara. Drept replică, la 14 februarie, guvernul a interzis toate comitele de acțiune și de grevă, motiv pentru care muncitorii de la Atelierele C.F.R. „Grivița” din București au decis să se baricadeze în fabrică. A urmat acțiunea de reprimare din noaptea de 15/16 februarie, care a fost condusă de Armand Călinescu, secretar de stat în Ministerul de Interne. Încercând să găsească o justificare pentru modul în care autoritățile au acționat, el nota în jurnalul său că mișcarea de protest „nu se putea reprima fără victime” Bibliografie 2. O viziune oarecum aparte a avut, însă, Nicolae Iorga, care menționa că „la București s-a dat luptă cu muncitorii de la Ateliere, cu mulți morți și răniți de ambele părți. La Cluj s-a preferat o înțelegere. Unele ziare observă diferența de tratament”, aluzie la lipsa de tact a lui Armand Călinescu în aplanarea acestui conflict Bibliografie 3.
Conform declarației ministrului de interne, Gh. Gh. Mironescu, susținută în Parlament, s-ar fi înregistrat 3 morți, 16 răniți grav, cărora li se adăugau peste 2000 de muncitori arestați. Deși unii parlamentari ar fi vrut organizarea unei comisii de anchetă parlamentară care să elucideze acest episod, premierul național-țărănist Alexandru Vaida-Voevod a refuzat această cerere, susținând că prin legea pentru starea de asediu din 6 februarie „deputații și senatorii au lăsat mână liberă armatei și tribunalelor militare să acționeze pentru restabilirea ordinii în țară” Bibliografie 4.
Conflictul de la Atelierele C.F.R. „Grivița” a devenit un simbol al luptei muncitorilor, fiind exploatat propagandistic de către comuniști. De altfel, după 1947, lucrările cu privire la mișcările muncitorești din România interbelică vor deveni un element central în rescrierea istoriei Partidului Comunist, acesta fiind plasat „strategic” în fruntea tuturor acestor mișcări revendicative. Într-o astfel de lucrare, aflăm, de pildă, că în fruntea muncitorilor de la Atelierele C.F.R. Grivița s-ar fi aflat însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej, lider al comuniștilor între 1945 și 1965 Bibliografie 5.
Trebuie precizat că legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă din septembrie 1920 limita drastic spațiul de revendicări al muncitorilor. În primul rând, legea introducea procedura de „împăciuire” între salariați și patroni, acțiune întreprinsă de către un reprezentant al guvernului, care de cele mai multe ori sfârșea prin a promova interesele patronatului. Apoi, era introdus „arbitrajul” obligatoriu, iar încetarea colectivă a activității în întreprinderile sau instituțiile statului sau în industriile considerate a fi necesare vieții economice și sociale a țării era interzisă. Practic, muncitorimea avea prea puține căi de promovare a revendicărilor sale, fapt ce făcea inevitabil un astfel de deznodământ violent în conflictul dintre muncitorime și autoritățile statului.
Bibliografie
1.Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în sec. XX 1918-1948, București, Editura Paideia, 1999, p. 269-261.
2.Armand Călinescu apud I. Scurtu, Gh. Buzatu, op.cit., p. 262.
3.Nicolae Iorga, Memorii. Vol. VII: Sinuciderea partidelor 1932-1938, București, f.e., p. 66.
4. I. Scurtu, Gh. Buzatu, op.cit., p. 262.
5. Petre Constantinescu-Iași, Organizații de masă legale conduse de PCR în anii 1932-1938, București, Editura Academiei RPR, 1952, p. 40.
Descarcă imaginea
https://tactileimages.org/wp-content/uploads/2018/12/RM064-Grivita-1933-Maria-Bucurenciu.png
