Descrierea imaginii

Imaginea prezintă un autovehicul de dimensiuni mari, privit frontal, folosit ca mijloc de transport în comun, denumit troleibuz.

Scheletul exterior al mașinii, denumit și caroserie, este reprezentat plin în relief, și, privit din față, are formă de pătrat.

Parbrizul, sau geamul din față, este redat printr-un pătrat mare texturat prin linii oblice, paralele.

La capetele superioare ale troleibuzului sunt poziționate oglindele retrovizoare laterale, care permit șoferului să vadă în lateral-spate, și sunt evidențiate prin dreptunghiuri înguste și verticale, pline în relief, unite de mașină printr-o linie groasă, scurtă și orizontală.

În partea de jos a fațadei se află farurile, care luminează drumul în față, si sunt redate printr-o formă ovală, cu capetele ascuțite și poziționată oblic, în care se află câte trei cercuri.

Între cele două faruri, pe centru, jos, se află placa cu numărul de inmatriculare al autovehiculului, redată printr-un dreptunghi orizontal, gol.

Diferit de un autobuz, este prezența unor linii aeriene de contact, care furnizează curent electic motorului, când sunt trase pe cablurile electrice.

Aceste linii sunt bețe lungi, ridicate în poziție oblică, situate pe acoperișul mașinii.

Informații suplimentare

Troleibuzul este un vehicul electric de transport în comun. Acest vehicul folosește, de cele mai multe ori, același șasiu (cu anumite modificări) și o caroserie asemănătoare cu cea a unui autobuz; totuși troleibuzul nu este propulsat de un motor termic, ci de unul sau mai multe motoare electrice. Curentul electric necesar funcționării motorului este furnizat de două linii aeriene de contact. Troleibuzele sunt astfel legate de traseul liniilor de contact. Primele rețele de troleibuz au apărut la începutul secolului XX. La ora actuală în lume există aproximativ 310 rețele de troleibuz în 47 de state [bibliografie 1]. Cele mai multe se găsesc în Europa Centrală și de Est (fostele state socialiste), în statele CSI (fostele state ale Uniunii Sovietice), în China, Coreea de Nord, Italia și Elveția. Troleibuzul datează din 29 aprilie 1882, când Dr. Ernst Werner Siemens și-a pus în practică proiectul său numit „Elektromote” – într-o suburbie a Berlinului, deși experimente mai izolate se petreceau simultan în SUA [bibliografie 2]. Troleibuzul are capacități de transport similare autobuzelor, el fiind mai puțin poluant. La locul de exploatare (în orașe) poluarea este zero, dar și curentul electric este deseori produs în centralele termice prin procedee poluante. Dacă se folosește exclusiv curent electric produs din cărbune sau păcură, atunci în ansamblu poluarea este similară cu a unui autobuz cu motor diesel. Troleibuzul este mult mai silențios decât un autobuz, ceea ce crește calitatea zonei prin care trece (dar numai dacă pe aceeași arteră nu circulă și autobuze). Pe de altă parte un vehicul silențios este mai dificil de sesizat de către bicicliști și pietoni. Datorită aspectelor ecologice și a motoarelor mai silențioase este de așteptat ca un număr mai mare de cetățeni să renunțe la mașina personală în favoarea transportului în comun în situația realizării călătoriei cu troleibuze, în comparație cu situația folosirii de autobuze.

Există și orașe unde troleibuzul a devenit obiect de patrimoniu cultural. În Chile troleibuzele din Valparaíso (singura rețea din această țară) au fost declarate ca făcând parte din patrimoniul cultural al țării. [bibliografie 3]. Până în 1997 au existat și troleibuze cu etaj, mare parte din ele regăsindu-se pe străzile Londrei și, sporadic, pe străzile din Hamburg, Moscova sau Barcelona. [bibliografie 4]

Bibliografie

  1. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_trolleybus_systems
  2. Ashley Bruce, Lombard-Gerin and Inventing the Trolleybus (Trolleybooks, 2017, ISBN 978-0-904235-25-8), p. 88 et seq.
  3. https://www.trolleymotion.eu/
  4. Murray, Alan (2000). World Trolleybus Encyclopaedia. Yateley, Hampshire, UK: Trolleybooks. ISBN 0-904235-18-1.

Descarcă imaginea

https://tactileimages.org/wp-content/uploads/2019/09/Troleibuz_fatada.png