Partidul Conservator

Descrierea imaginii

În centrul ilustraţiei este reprezentată o coroană de vâsc.
În centrul coroanei de vâsc se află o pancartă, cu textură cu linii drepte.
Din coroana de vâsc pornesc patru panglici, care se leagă de cozile a patru câini.
În partea stângă sus este un câine de talie mare cu textură cu linii mici.
În partea dreaptă sus este un câine de talie mare cu textură cu linii orizontale şi verticale.
În stânga jos e un câine de talie mică cu textură cu linii orizontale.
În dreapta jos e un câine de talie medie cu textură cu linii şi puncte mici.

Date istorice

Încă de la începutul secolului al XIX-lea putem vorbi despre o tendință politică conservatoare în spațiul românesc Bibliografie 1. Cuvântul „conservator” şi-a făcut apoi simţită prezenţa în vocabularul politic românesc în anii ʾ50-ʾ60 ai secolului al XIX-lea, iar primele structuri organizatorice au luat fiinţă tot atunci. În Ţara Românească, Barbu Catargiu devenea liderul conservatorilor încă din anul 1859 când se regăsea în fruntea unui comitet ce lua decizii referitoare la activitatea grupului respectiv în Parlament Bibliografie 2. În Moldova, conservatorii erau foarte puternici şi cunoşteau două grupări: cea condusă de Gr. M. Sturdza şi cea a economistului Alexandru C. Moruzi. Contopirea celor două adunări legislative în ianuarie 1862 a determinat unirea tuturor grupărilor politice conservatoare sub conducerea prim-ministrului de atunci, Barbu Catargiu, care a fost asasinat însă în același an, în luna iulie Bibliografie 3. În formarea viitorului Partid Conservator, un rol decisiv l-a avut Lascăr Catargiu care, fiind la guvernare în 1871-1876, a dobândit experienţă politică şi autoritate în rândul conservatorilor şi a reunit în jurul său grupările de aceeaşi orientare politică Bibliografie 4. Cel mai important moment din istoria grupurilor de orientare conservatoare de până la formarea ca partid în 1880 a fost acela al cabinetului Lascăr Catargiu (1871-1876), care a reuşit să coalizeze toate forţele politice care aveau aceeaşi orientare. Bibliografie 5.
Gruparea conservatoare s-a constituit în partid politic atunci când conservatorii se aflau în opoziţie, din nevoia de a fi un adversar redutabil faţă de liberali Bibliografie 6. Pe 3/15 februarie 1880 un grup de 88 de oameni politici puneau bazele Partidului Conservator Bibliografie 7. Tot în 1880 a fost adoptat şi programul partidului, concentrat pe doctrina conservatoarea şi anume: ataşamentul pentru evoluţia organică a societăţii, susţinerea unui progres măsurat şi continuu, reticenţa faţă de imitaţiile excesive sau construcţiile politice abstracte, respectarea valorilor tradiţionale. Cel dintâi preşedinte al partidului a fost Manolache Costache Epureanu, care a murit în acelaşi an şi a fost urmat de Lascăr Catargiu Bibliografie 8.
De-a lungul timpului, s-au aflat la conducere partidului: Emanoil (Manolache)Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913),Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925) şi au avut organde de presă ca: „Timpul” (1876-1884), 1889-1900), „Epoca”(1885-1889, 1895-1901), „Conservatorul” (1900-1914) etc. Bibliografie 9.
După Unirea Principatelor, s-au aflat în conflict cu gruparea liberalilor în câteva chestiuni fundamentale cum ar fi: problema agrară, referitor la care conservatorii susţineau inviolabilitatea principiului proprietăţii Bibliografie 10. Partidul s-a sprijinit pe moşierime, pe burghezia comercială cu funcţii administrative şi pe o parte a intelectualităţii. A avut o bază socială destul de mobilă, în condiţiile polarităţii vieţii politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Doctrina se revendica de la tradiţionalism şi evoluționism, observând neputința societăţii româneşti de a încorpora noul (teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu). În locul imitaţiei formelor occidentale propunea o evoluţie naturală, organică a societăţii, printr-un progres măsurat. Erau dorite reforme moderate, pentru a păstra armonia socială. Două erau obiectivele principale ale programului conservator: apărarea proprietăţii moşiereşti şi asigurarea privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Au încurajat mai ales industria mică şi meseriile, fără a se opune ridicării industriei în genere. S-au preocupat în mod deosebit de administraţie, considerând că o adminstraţie eficientă primează în faţa nevoii de reforme.
După Primul Război Mondial, Partidul Conservator, aflat sub conducerea lui Alexandru Marghiloman, a intrat în declin. Şi-a schimbat denumirea în Partidul Conservator Progresist, dar în alegerile parlamentare din 1919 nu a obţinut decât 19 mandate, iar în 1920 şi 1922, nici unul. A existat pe scena politică până la moartea ultimului său preşedinte, mai ales prin intermediul organelor de presă care continuau tradiţia de la „Timpul” ori „Conservatorul” – „Steagul”, „Le Progres”. În mai 1925 a fuzionat cu Partidul Poporului, integrându-se în structurile grupării lui Alexandru Averescu. Şase ani mai târziu, Grigore Filipescu, fiul liderului conservator Nicolae Filipescu, a fondat un partid ce se declara continuatorul celui de la 1880, care a funcţionat însă doar până la 1938 Bibliografie 11.
Bibliografie
1: Cosmin-Ştefan Dogaru, Carol I şi bipartidismul românesc. 1866-1914, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015, p. 157-158.
2,3: Laurenţiu Vlad, Conservatorismul românesc. Concepte, idei , programe, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, p. 16,17.
4: Cosmin-Ştefan Dogaru, op.cit., p. 158.
5: Laurenţiu Vlad, op.cit., p. 17.
6: Cosmin-Ştefan Dogaru, op.cit., p. 194.
7,8: Laurenţiu Vlad, op.cit., p. 18,19.
9: Cosmin-Ştefan Dogaru, op.cit., p. 195.
10: Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 97.
11: Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, editura Meronia, Bucureşti, 2001, p. 177-178.

Descarcă imaginea

https://imaginitactile.ro/index.php/Fi%C8%99ier:Partidul_Conservator.png