1859 – Unirea Principatelor

Descrierea imaginii

Desenul reprezintă spatele unei monede emisă la 23 ianuarie 2009, cu ocazia omagierii a 150 de ani de la Unirea Mică.
Moneda are un diametru de 35 mm, cântărește 31 de grame, e confecționată din aur 99.9%, cu margine netedă.
În acest desen e reprezentat reversul monedei, cel ce include stema Moldovei pe textură cu linii se poate observa un cap de bour cu un soare între coarne) şi stema Ţării Româneşti (o acvilă privind spre dreapta ei – are o sabie în ghiara dreaptă și o cruce în ghiara stângă). Ambele sunt reprezentate pe cîte un scut de formă ovală (cu textură linii orizontale), plasate sub o coroană domnească reprezentată aici în partea de sus a monedei.
Inscripţia ”UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 24 IANUARIE 1859” nu a fost reprezentată în acest desen, dar e marcată ca un disc de jur împrejurul imaginii cu textură de puncte în relief.
Pe fața monedei (nereprezentată în desen) e scris ROMÂNIA, apare stema României, e scrisă valoarea nominală de 500 LEI, e notat anul 2009, apare bustul lui ALEXANDRU IOAN CUZA
Tirajul acestei monede a fost de 250 de piese.

Date istorice

Unirea Principatelor, una din cele mai importante aspirații ale revoluționarilor de la 1848, s-a realizat prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 ca domnitor al Moldovei și la 24 ianuarie, în același an, ca domnitor al Țării Românești.
În timpul războiului Crimeii (1853-1856), la o conferință a puterilor aflate în conflict (Rusia, pe de o parte, şi Imperiul Otoman, Franţa, Marea Britanie şi Sardinia, pe de alta) ce a avut loc la Viena în martie 1855, s-a pus în discuție, pentru prima dată, „chestiunea românească”, ca o problemă internaţională de sine stătătoare ce trebuia rezolvată Bibliografie 1, distinctă de soarta Imperiului Otoman. Conştientizarea necesităţii creării unui stat prin unirea Moldovei cu Ţara Românească în mediile europene s-a datorat în bună măsură propagandei desfăşurate de tinerii fii de boieri români plecaţi la studii in Occident Bibliografie 2. Încă din anii 30 ai secolului al XIX-lea, dar mai ales după 1848, când revoluţionarii înfrânţi s-au refugiat în mai multe oraşe importante ale Europei Bibliografie 3, moldovenii şi valahii au căutat să convingă marile puteri de faptul că sunt o singură naţiune – cu aceleaşi origini şi tradiţii istorice, cu o limbă comună de sorginte neolatină – care avea dreptul să se organizeze într-un stat.
Tratatul de la Paris, care stabilea condiţiile păcii între aliaţi şi Rusia, a fost semnat la 30 martie 1856. Acesta avea următoarele prevederi în legătură cu Principatele Române: menţinerea suzeranităţii otomane, înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Sardinia) şi se hotăra convocarea unor Adunări ad-hoc prin care populaţia din Moldova şi din Ţara Românească era chemată să se pronunţe cu privire la organizarea definitivă Principatelor Bibliografie 4.
Lucrările Adunărilor ad-hoc, desfăşurate în toamna anului 1857, au confirmat dorinţa românilor de a trăi în cadrul unui singur corp politic Bibliografie 5, dorinţă reflectată în cuprinsul rezoluţiilor naţionale adoptate la Iaşi şi Bucureşti: autonomie, unire, principe străin, guvern reprezentativ şi neutralitatea Principatelor Bibliografie 6. Decizia celor două Adunări de a solicita unirea Principatelor a reprezentat un prim „fapt împlinit”, pe care Europa nu l-a ignorat.
Prin Convenţia de la Paris din 19 august 1858, puterile garante au acceptat ideea unirii Principatele, însă au decis ca acestea să rămână entităţi politice separate, adică Moldova şi Ţara Românească să aibă fiecare propriul domnitor, Adunare şi guvern, înfiinţându-se totuşi două instituţii comune: Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambele cu sediul la Focşani Bibliografie 7. Deşi nu dădea curs solicitărilor Adunărilor ad-hoc, Convenţia a stabilit cadrul juridic al viitoarelor desfăşurări, deschizând calea soluţionării de către români a propriilor aspiraţii, materializate prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859.
Iată cum îşi amintea Vasile Alecsandri, în 1883, eforturile depuse pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza de către puterile garante: „Pentru noi toţi lupta era viaţa; a scri, a vorbi, a lucra, a alerga de la Paris la Viena şi de la Viena la Constantinopol în timp ce alţii făceau anticameră săptămâni întregi, cu o răbdare de fachir, la lordul Palmerston în Londra – era viaţa noastră. Aşa înţelegeam noi fericirea. Niciodată n-am ştiut ce va să zică descurajarea: nu ştiam ce este osteneala. Tineri, veseli, neobosiţi cum eram, eram siguri că viitorul era al nostru … Deznădejdea nu ne-a muşcat niciodată din inimă; nepăsarea, mai groaznică decât disperarea, nu ne-a omorât niciodată iluziile. Şi să mă credeţi că nu era lesne” Bibliografie 8.

Bibliografie

1. Leonid Boicu, Geneza chestiunii române caproblemă internaţională¸Junimea, Iaşi, 1975, p. 132 şi următoarele.
2. Pentru câteva detalii activitatea tinerilor studenţi români în Franţa, vezi Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ediţie îngrijită de Radu Gârmacea şi ilustrată de Rareş Ionaşcu, Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 129-139 (scrisoare din martie 1881, cu titlul David Urquhard).
3. Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 76 şi următoarele.
4. Vezi textul Tratatului în Acte şi documente relative la istoria renascerei României, publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza şi Dimitrie C. Sturdza, Volumul II, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1889, p. 1074-1083.
5. Lucrările Adunărilor de la Iaşi şi Bucureşti au urmărit o strategie comună, de menţinere a unei „unităţi de gândire şi acţiune”, vezi Mihai Cojocariu, Un aspect puţin cunoscut din istoria Adunărilor ad-hoc: Adunările preparatorii, în idem, Zimbrul şi vulturul. Cercetări privitoare la unirea Principatelor, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 47.
6. Congresul de pace de la Paris (1856). Prefaceri europene, implicaţii româneşti, volum editat de Dumitru Ivănescu şi Dumitru Vitcu, Junimea, Iaşi, 2006, p. 7.
Vezi textul Convenţiei în Acte şi documente relative la istoria renascerei României, publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza şi Dimitrie C. Sturdza, Volumul VII, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1892, p. 306-316.
7. Auguste R. Clavel, Vasile Alecsandri. Mirceşti. Schiţe şi impresiuni, Editura ziarului L’Independence Roumaine, Bucureşti, 1890, p. 12-13.

Descarcă imaginea

https://tactileimages.org/wp-content/uploads/2019/01/1859.jpg