Regele Mihai (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, m. 5 decembrie 2017, Aubonne)

Descrierea imaginii

Este un bărbat de peste 80 de ani, cu privirea blândă și expresia semeață, cu păr scurt, ploape ușor lăsate și cearcăne, urechi și nas proeminent, îmbrăcat în costum.
Fruntea lată este conturată de părul piepănat pe spate, cu cărare într-o parte, redat prin textură compactă, cu linii curbe, suprapuse peste x-uri mici și dense.
Textura ondulată reprezintă sacoul clasic, purtat peste cămașa redată prin textură cu pătrate pline în relief, răsfirate.
Poartă cravată evidențiată cu textură de puncte aglomerate (pepit).

Date Istorice

Mihai Întâi, ultimul rege al României s-a născut la 25 octombrie 1921 în castelul Foișor din Sinaia, fiind singurul fiu al moștenitorului tronului României, Carol, și a Elenei a Greciei. După renunțarea la tron a prințului Carol (viitorul rege Carol al II-lea, 1930-1940) în decembrie 1925, Mihai Întâi ajunge moștenitor al tronului prin actul din 4 ianuarie 1926. Mihai Întâi a domnit in doua rânduri. Prima oară între 1927 și 1930, când puterea a fost exercitata de către o regență, formată din unchiul sau, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan. Prin reîntoarcerea lui Carol al II-lea la 6 iunie și proclamarea lui rege la 8 iunie, actul din 6 ianuarie a fost abrogat. Mihai Întâi a primit noul titlu înființat de Mare Voevod de Albă Iulia [Bibliografie 1]. A doua domnie, 1940-1947, a fost marcată de figura autoritară a mareșalului Antonescu, intitulat conducător al statului și care a deținut puterea reala in România pana la 23 August. În această perioadă Constituția era abrogată, Ion Antonescu conducând statul român prin decrete [Bibliografie 2].
În ultima parte a domniei, anii 1945-1947, s-a confruntat cu ritmul rapid al comunizării/sovietizării României după formarea primului guvern procomunist la 6 martie 1945, condus dr. Petru Groza. De numele sau se leagă actul de 23 august, in urma căruia mareșalul Ion Antonescu a fost îndepărtat de la conducerea statului, iar România a ieșit din războiul împotriva Aliaților (Uniunea Sovietică, Anglia și SUA). Programată inițial pentru 26 august 1944, planul a fost devansat cu 3 zile după ce s-a aflat ca Antonescu urma sa plece pe front. Convocat la palat, acesta a refuzat să semneze armistițiu, fiind arestat la ordinul tânărului rege. A urmat după aceea reținerea principalilor colaboratori ai acestuia. Potrivit regelui Mihai, cum niciunul dintre partidele istorice nu avea posibilitatea sa îl țină sub pază pe Antonescu, acesta a fost predat unei grupe de comuniști condusă de Emil Bodnăraș. Ulterior, aceștia l-au predat Uniunii Sovietice. Anchetat in Uniunea Sovietica, a fost adus după aceea in România pentru a fi judecat. Condamnat la moarte în data de 17 mai 1946, a fost executat la 1 iunie 1946 in celebra Valea Piersicilor de la Jilava [Bibliografie 3]. Potrivit istoricului Dennis Deletant, prin actul de la 23 august 1944, regele Mihai și colaboratorii săi au „preîntâmpinat” pe deoparte orice tentativă sovietică de a pune mâna pe putere, imediat după intrarea în București, iar pe de altă parte au „răsturnat o dictatură militară doar pentru a fi răsturnați ei însuși, în decurs de șase luni de alt regim totalitar” [Bibliografie 4].
Considerat ultimul obstacol și bucurându-se de o imensă popularitate în rândul romanilor, mai ales a tinerilor, începutul anului 1945 a fost marcat de presiunile sovieticilor și ale comuniștilor de a numi un guvern controlat de comuniști. După venirea lui Vîșinski la București, infamul procuror sovietic din timpul proceselor spectacol de la Moscova, regele a acceptat numirea lui Petru Groza in funcția de prim-ministru. Intrând in conflict cu guvernul procomunist, regele a refuzat sa mai semneze decretele guvernului, desolidarizându-se de acțiunile cabinetului Groza, act ce este cunoscut sub numele de Greva Regală [Bibliografie 5]. I-a cerut în august 1945 lui Petru Groza să demisioneze. Potrivit lui Florin Constantinescu, regele ar fi fost încurajat în acțiunea sa de către oficialii de la Washington. În această luptă. Petre Groza a fost „sprijinit de Moscova”, refuzând astfel „să dea curs cererii regale” [Bibliografie 6]. La 8 noiembrie 1945, chiar de ziua onomasticii sale, susținătorii lui au organizat o manifestație in fața palatului regal, astăzi Piața Revoluției, soldată cu victime printre participanți [Bibliografie 7]. Anul 1946 a fost marcat de fraudarea alegerilor de către comuniști. Cel puțin informațiilor disponibile pentru județele Cluj, Someș și Turda, acestea fuseseră câștigate de PNȚ. Însă, cifrele oficiale comunicate, după măsluirea lor, indicau victoria comuniștilor. Partidul Comunist și aliații lui din Blocul Partidelor Democratice erau creditați cu un procentaj de 70%, fiind urmați de PNȚ cu 20% și PNL cu 10% [Bibliografie 8].
În 1947, Iuliu Maniu și alți membri ai PNT, au fost arestați, iar apoi condamnați la închisoare pe viața. PNT a fost interzis. La scurt timp, în noiembrie 1947, PNL s-a autodizolvat. În aceeași lună, Gheorghe Tătărescu și miniștrii săi liberali, desprinși încă din 1945 din PNL, au demisionat din guvern [Bibliografie 9]. Drumul spre instaurarea deplină a comunismului în România era aproape de final. După cum remarcă Dennis Deletant, în 1947 regele Mihai Întâi era „ultimul obstacol în calea desăvârșirii dominației sovietice în România” [Bibliografie 10].
În Decembrie 1947, ultimele zile ale anului, Regele Mihai a fost convocat la palatul Elisabeta. Așteptat de Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, aceștia i-au înmânat actul abdicării. I-au oferit câteva ore sa se gândească, șantajându-l cu împușcarea a 1000 de tineri arestați. In aceste condiții, regele alege sa se sacrifice, pentru a salva viețile celor arestați, iar la 30 decembrie abdică. Pleacă in primele zile ale anului in exil, unde va sta pana in 1989 [Bibliografie 11]. Încercările sale de a reveni in România, nu fost acceptate de noua putere postdecembristă. Vine totuși în România la 25 decembrie 1990. Este fugărit pe autostrada Pitești, reținut de poliție și escortat la aeroport. Va reveni in România la invitația episcopului Pimen, petrecându-și astfel după 50 de ani sărbătorile in România. O a doua vizită a avut loc în octombrie 1994, când a fost din nou expulzat. După recăpătarea cetățeniei române în timpul lui Emil Constantinescu, președinte al României între 1996-2000, a susținut procesul de integrare a României in structurile euro-atlantice, acționând ca ambasador al României. A murit in Decembrie 2017 [Bibliografie 12].

Bibliografie

1. T. Milcoveanu, Cele două domnii ale regelui Mihai, în Nicolae Iorga et alli, Regii României. Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai Întâi. O istorie adevărată, București, Tex Express, 1998, p. 150. Ioan Scurtu, Regele Ferdinand I, București, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 151, 154-155, 162. Ioan Scurtu, Cronologie, în Cezar Petrescu, Cei trei regi, ediția a III-a, București, RAI, 1997, p. 177.
2. T. Milcoveanu, Cele două domnii ale regelui Mihai, în Nicolae Iorga et alli, Nicolae Iorga et alli, Regii României. Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai Întâi. O istorie adevărată, București, Tex Express, 1998, p. 156.
3. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai Întâi al României, București, Humanitas, 1997, pp. 21-25, 30. Dennis Deletant, Hilter’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, PALGRAVE MACMILLAN, 2006, pp. 241-244, 250-261
4. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civilă, 1997, p. 37.
5. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai Întâi al României, 1997, București, Humanitas, p. 58.
6. Florin Constantiniu, România între 1944 și 1989, în Ștefan Fischer-Galați, Dinu Giurescu, Ioan-Aurel Pop (coord.), O istorie a României. Studii critice, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română/Centrul de Studii Transilvănene, 1998, pp. 310-311.
7. Dumitru Lăcătușu, Mihai Burcea, 67 de ani de la ultima manifestație pro-monarhică, accesibil online la adresa https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/67-de-ani-de-la-ultima-mare-manifestatie-pro-monarhista 2018.
8. Florin Constantiniu, România între 1944 și 1989, în Ștefan Fischer-Galați, Dinu Giurescu, Ioan-Aurel Pop (coord.), O istorie a României. Studii critice, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română/Centrul de Studii Transilvănene, 1998, pp. 313-314.
9. Florin Constantiniu, România între 1944 și 1989, în Ștefan Fischer-Galați, Dinu Giurescu, Ioan-Aurel Pop (coord.), O istorie a României. Studii critice, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română/Centrul de Studii Transilvănene, 1998, p. 317, Nicolae Videnie, Obsesia unanimităţii – primii pași: “Alegerile” din martie 1948, accesibil online la adresa http://www.memoria.ro/studii/bucuresti_-_irir/studii_irir/obsesia_unanimitatii_-_primii_pasi:__quote_alegerile_quote__din_martie_1948/2063/ 2018.
10. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civilă, 1997, p. 60.
11. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai Întâi al României, 1997, București, Humanitas, 1997, p. 66.
12. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai Întâi al României, 1997, București, Humanitas, 1997, passim, Regele Mihai Întâi, accesibil online la adresa http://www.familiaregala.ro/familia-regala/prezentare/ms-regele-mihai 2018.

Descarcă imaginea

http://imaginitactile.ro/images/0/0a/Regele_Mihai.jpg