(n. 8 ianuarie 1873, Badacin, m. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației)

Descrierea imaginii

Este un bărbat de peste 50 de ani, zâmbind, cu păr scurt, ochii mari și nas bombat, sprâncene stufoase și mustață deasă, îmbrăcat în costum.
Fruntea lată este conturată de textura în linii ușor curbe, reprezentând părul pieptănat pe spate și mustața.
Cămașa este redată prin textură compactă, aglomerată.
Sacoul clasic este evidențiat prin textură ondulată.
Poartă cravată reprezentată prin textură cu puncte răsfirate.

Date istorice

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei „într-o veche familie ardeleană din Sălaj” Bibliografie 1. După absolvirea studiilor de drept în 1896, urmate la Cluj, Viena și Budapesta, a fost avocat al mitropoliei greco-catolice din Blaj până în 1915 Bibliografie 2. Din 1893 este membru în Comitetul Partidului Național Român, iar din 1906, după renunțarea la pasivism, deputat în Parlamentul de la Budapesta Bibliografie 3. La începutul Primul Război Mondial este încorporat și trimis pe frontul italian. Potrivit lui Ioan Scurtu, această măsură ar fi fost luată și ca urmare a refuzului său de a semna o declarație de adeziune la Imperiul Austro-Ungar și de a face un apel către România să intre în război de partea puterilor centrale Bibliografie 4.
În vara lui 1918, în timp ce era încă în Italia și îndeplinea funcția de comandat de baterie în Regimentul 14 Artilerie, a dezertat de pe front. Venit inițial la Arad, a ajuns după aceea în Viena. În capitala imperiului, a mers la Ministerul de Război, unde a cerut să i se pună sub comandă toate unitățile de români din armata austro-ungară Bibliografie 5. Organizează Senatul Militar Român, obținând comanda tuturor regimentelor de români. Se implică în asigurarea ordinii în Viena Bibliografie 6 și Praga Bibliografie 7. În iarna lui 1918, participă la constituirea Consiliului Național Român Central (oct. 1918), la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, iar la 2 decembrie devine președinte al Consiliului Dirigent. La 9 august 1919, ajunge președinte al PNR, după moartea lui Gheorghe Pop Băsești Bibliografie 8. În anii 20, se remarcă atât prin opoziția sa față de Partidul Național Liberal, cât și prin refuzul său de a participa la încoronarea de la Alba Iulia (15 octombrie 1922), dar și de a recunoaște Constituția din martie 1923 Bibliografie 9.
În 1926, Partidul Național Român fuzionează cu Partidul Țărănesc, condus de Ion Mihalache. Devine președinte al PNȚ. A fost numit prim-ministru la 10 noiembrie 1928. Deși a fost unul dintre politicienii români care au făcut diligențe pe lângă Carol ca să se întoarcă în țară, la revenirea acestuia în România, 6 iunie 1930, demisionează. Și-a motivat gestul prin faptul că avea un jurământ față de regele Mihai Bibliografie 10. Primește însă din nou mandatul de a forma guvernul, iar la 12 iunie redevine prim-ministru. Următorii ani din cariera sa politică au fost marcați de lupta lui împotriva camarilei regale, fiind, potrivit lui Ioan Scurtu, „primul om politic care a înțeles că obiectivul lui Carol al II-lea era instaurarea unui regim autoritar”. Conform istoricului, s-a „angajat într-o luptă energică pentru apărarea regimului democratic” Bibliografie 11. La 27 noiembrie 1937, formațiunea sa politică a semnat Pactul de neagresiune cu Mișcarea Legionară și cu PNL Gheorghe Brătianu. După cedarea Ardealului, în urma Dictatului de la Viena, a fost unul dintre politicienii români care i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice Bibliografie 12. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, se implică în acțiunile politice de înlăturare a mareșalului Ion Antonescu, scoaterea României din război, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Participă la 20 iunie 1944 la Constituirea Blocului Național Democrat, format din PNȚ, PNL, PSD și PCR Bibliografie 13.
După 6 martie 1945, formarea guvernului Petru Groza, se implică într-o nouă luptă pentru reinstaurarea democrației în România, opunându-se acțiunilor dictatoriale ale Partidului Comunist Bibliografie 14. A protestat prin toate mijloacele legale împotriva abuzurilor săvârșite de comuniști, trimițând mai multe memorii și scrisori de protest Comisiei Aliate de Control și presei libere. Într-un astfel de protest, emis la 20 iunie 1947, incrimina arestările ilegale ale membrilor PNȚ, regimul alimentar de exterminare din închisori, maltratarea deținuților politici. Solicita totodată eliberarea reprezentanților opoziției arestați fără mandat judecătoresc începând cu data de 6 martie 1945 Bibliografie 15.
În urma înscenării de la Tămădău, 14 iulie 1947, Iuliu Maniu și alți lideri ai PNȚ sunt arestați. La 29 iulie, PNȚ a fost dizolvat printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri Bibliografie 16. Victimă a unui proces înscenat și fără a avea dreptul la o apărare echitabilă, Iuliu Maniu a fost condamnat la temniță grea pe viață. Este închis la Galați. După o tentativă de eliberare a sa organizată de un grup de militari, a fost transferat la penitenciarul Sighet Bibliografie 17. Între 1950 și 1955, închisoarea din Sighetul Marmației a fost locul unde a fost închisă elita românească interbelică. Alături de Maniu, au mai fost închiși Ion Mihalache, Bebe Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Giurescu, preoți greco-catolici. Iuliu Maniu moare în închisoare în data de 5 februarie 1953, după 6 ani de detenție. A fost îngropat, asemenea celorlalți deținuți politici morți la Sighet, în cimitirul săracilor. Noaptea, a fost scos din închisoare și aruncat de către caraliii penitenciarului într-o groapă comună, fără semne distincte Bibliografie 18.

Bibliografie

1. Dan Falcan, Iuliu Maniu: morala și politica, accesibil online la adresa https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/iuliu-maniu-morala-si-politica
2. Ioan Scurtu, Portrete politice, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2006, p. 193.
3. Dan Falcan, art. cit.
4. Ioan Scurtu, op. cit., p. 194.
5. Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naționalism și democrație. Biografia unui mare român, București, Editura Saeculum I. O., 1997, p. 69-70.
6. Ioan Scurtu, op. cit., p. 194.
7. Dan Falcan, art. cit..
8. Ioan Scurtu, op. cit.¸p. 194-195.
9. Ibidem, p. 190, Dan Falcan, art. cit.
10-13. Ioan Scurtu, op, cit., 204-208.
14. Apostol Stan, op. cit., pp. 455-502
15. ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 70/1947, ff. 168-169.
16. Apostol Stan, op. cit., pp. 497-498,
17. Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. consecvența unui ideal politic, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 177.
18. Pentru mai multe informații, vezi Dumitru Lăcătușu, LIstoricul penitenciarului Sighet în Andrei Muraru (coord.), Dicționarul penitenciarelor în România comunistă (1945-1967), București, Editura, Polirom, 2008, pp. 457-472.

Descarcă imaginea

http://imaginitactile.ro/index.php/Fi%C8%99ier:Iuliu_Maniu.jpg